Originile artei muzicale trebuie cautate în îndepartata istorie a omenirii. Ca arta sonora poate fi considerata abia in momentul în care sunetele sunt constient organizate,reflectand un anumit grad de evolutie în spiritualitatea omului primitiv.Astfel,omul devine creator de arta în momentul în care ajunge sa stapâneasca gândirea si vorbirea articulata. Primele practici de natura artistica sunt legate de procesul muncii, în colectiv,când apar comenzi ritmate, strigate sau chemari, ingânari sau imbarbatari etc., mai apoi ca forme evoluate de magie, rituale, incantatii, când elementul melodico-ritmat este alaturat dansului si cuvântului, formand astfel o arta sincretica ce s-a desfasurat pe o lunga perioada de timp.
China antica

În China, practica muzicala cunostea forme diverse. Se mentioneaza existenta unei muzici de cult, alaturi de imnurile cântate pentru împarat, ca si o bogata muzica a poporului. Instrumentele muzicale ale acelei perioade erau destul de variate ca forma si sonoritate: instrumente cu coarde, ce produceau sunete prin ciupire, frecare sau lovire: de percutie, cum erau gongurile de mari dimensiuni ale caror vibratii largi si grave erau menite sa asigure atmosfera în oficierea cultului, iar mai apoi, în cadrul spectacolelor de teatru, instrumente de suflat, raspândite prin mai multe tipuri si variante de fluiere etc.
India antica

În cultura Indiei antice, muzica era la loc de mare cinste în credinta vechilor indieni, ea fiind daruita oamenilor de catre principalii zei: Brahma, Indra, siva, Sarasvati. În Veda (carte de ritual la vechii indieni în care se gasesc melodii pentru diverse ocazii) se fac precizari asupra practicii muzicale si prezentei acesteia în toate domeniile de activitate spirituala. Instrumentele sunt si la indieni foarte variate, iar pretuirea de care se bucura arta sunetelor a generat un anumit tip de profesionalism atât în ce priveste cântul vocal, cât si cel instrumental. Se mentioneaza harpa, flautul în mai multe variante ,cimpoiul, diferite tipuri de gonguri, darabane, castagnete etc.
Egiptul antic

Cu elemente care se întrepatrund, dar si altele specifice unei anumite culturi, s-a dezvoltat arta muzicala la popoarele asiro-babiloniene, la evrei sau la egiptenii lumii antice. Muzica apartinând fastului de cult la evrei era grandioasa (se spune ca la templul regelui Solomon au cântat 2.000 de muzicanti) iar în ritualul de cult al egiptenilor ocupa un loc de prim ordin. Exista apoi o muzica pentru regii evrei si faraonii egipteni care întregea ceremonialul palatelor. Se mentioneaza si o muzica populara a oamenilor de rând, neîngradita în canoane rigide, în care se cânta dorul si elanul, dar si starea de sclavie, de robie la care erau supusi. Dintre instrumentele folosite, unele fiind comune cu ale altor culturi, se desprinde harpa egipteana, de o anumita constructie, si lira în muzica evreilor, la care cânta însusi regele David.
Grecia antica

În Grecia antica muzica ocupa un loc de seama în mai toate formele de activitate ale societatii. Ea se înscrie printre obiectele de învatamânt cu mare pondere în formarea viitorului cetatean. Fara muzica nu se concepea spectacolul din perioada de mare înflorire a tragediei si comediei, iar profesionalismul muzical a culminat cu celebrele concursuri de mai târziu. Forta launtrica a muzicii este conceputa de vechii greci ca putând influenta si forma caracterele umane (teoria etosului).

Grecii considerau ca muzica este o arta imitativa care era în stare sa reproduca caracteristici morale si sa le transmita auditorilor.

În statul ideal al lui Platon, muzica îi îndruma pe tineri spre armonie si frumusete spirituala. Aristotel dezvolta ideile lui Platon prin conceptul de catharsis. Dupa el, muzica poate vindeca boli mintale prin ascultatul unor melodii exaltante care creeaza o stare de extaz care la rândul ei provoaca o dezlantuire spirituala care restaureaza balansul mintal. Dar Aristotel recunoaste si functia muzicii ca pur divertisment, de exemplu pentru relaxare dupa o zi grea de lucru.

Filodemus în schimb considera ca muzica nu este altceva decât un lux. La fel ca si mâncarea buna sau bautura buna, nu poate decât sa creeze o senzatie de placere.

Teoria muzicala la vechii greci era foarte avansata, descoperirile din domeniul acusticii, matematicii si filosofiei slujind evolutia gândirii teoretice a muzicii. Totalitatea sunetelor indicate de teorie ca fiind folosibile alcatuiesc o scara diatonica coborâtoare de doua octave si cuprinde patru tetracorduri, denumite dupa locul pe care îl ocupa în scara generala: a) Hiperboleion (înalte) b) Diazeugmenon (separate) c) Meson (mijlocii) d) Hipoton (grave) e) Prosiam banomenos (sunet adaugat) Scarile, în cadrul carora era conceputa melodia, purtau numele regiunilor în care erau întâlnite, dar la concursuri si în teatru muzica se practica în toate modurile (scarile) cunoscute. Scara sau modul era coborâtoare si se construiau pe baza alaturarii a doua tetracorduri de acelasi fel.

Prin adaugirea în grav a unui tetracord identic se forma modul dorian. Fiecare mod avea înca doua aspecte: a) hipo (prin adaugirea unui tetracord inferior b) hiper (prin adaugirea unui tetracord superior)

Ritmul nu constituia o speculatie matematica, ci se desprindea din metrica versului, si astfel piciorul metric al acestuia genera gruparea ritmica ce putea fi alcatuita din 2,4,8 timp (piric, spondeu, dactil, anapest etc.)sau din 3,6,9 timpi (iamb, troheu, tribrah etc.)

Instrumentele de baza erau lira, chitara si aulosul, care dezvoltându-se au creat o adevarata epoca a artei interpretative, cunoscuta sub denumirea de chitarodie si aulodie. Chitara era un instrument de acompaniament al vocilor ale carui sunete se obtineau prin ciupirea corzilor. Aulosul era un instrument de suflat cu numeroase variante: unele simple, tuburi cu gauri (ca fluierele actuale) altele,având în locul în care se sufla, o ancie asemanatoare cu cea a oboiului de astazi.
Roma antica

În anul 146 î.Hr., cetatile grecesti sunt cucerite de Imperiul Roman, aflat în plina afirmare a puterii sale. La aceea data, cultura romana presupune cultura popoarelor autohtone-latine, influentata puternic de cultura popoarelor sclavagiste meditareene (Siria, Egipt). În urma contactului cu lumea elenica, cultura romana va prelua practica si teoria muzicala a grecilor, pe care le va asocia elementelor proprii deja existente. si astfel de la stadiul în care era practicata, numai de sclavi, fiind pretuita ca atare, muzica ajunge în secolul I d.Hr. sa se bucure de cinstea ce i-a fost acordata în democratica Grecie. Ea devine factor important în educatia tineretului, mai ales aceluia provenit din rândurile familiilor nobile. Sunt consemnate la Roma coruri, formate din tineri si tinere apartinând clasei conducatoare, care executau imnuri la festivitatile oficiale. Se mentioneaza, de asemenea, pasiunea pentru ascultarea muzicii, ca si un profesionism atât pe latura interpretarii instrumentale cât si vocale.

Sub Domitian s-au instituit în anul 86 d.Hr. concursuri muzicale, dupa modelul olimpiadelor grecesti, care se tineau din patru în patru ani pe Câmpul lui Marte, în scopul carora s-a construit o arena speciala "Odeum", cu o capacitate de 10.000 de spectatori.

Muzica este prezentata în teatrul latin prin interventiile instrumentale care acompaniau declamatia, sau prin însasi cântarea vocala cu text. Se relateaza ca Bucolicele lui Vergiliu si Heroidele lui Ovidiu au fost declamate pe fond muzical.

Diferite întruniri familiale erau ocazii în care se cânta vocal sau la instrumente. Acestea au favorizat dezvoltarea unor genuri muzicale cu o bogata si variata tematica: cantece de leagan, de nunta, de petrecere, cantece legate de munca, etc. Ca instrumente s-au folosit tibia (un fel de flaut), chitara, harpa (de o anumita constructie), cât si diferite trompete (trâmbite) si instrumente care sustineau ritmul în timpul dansului.