Despre muzica europeana a evului mediu timpuriu putem vorbi cu mai multa certitudine decât despre cântarile vechilor Elini. Muzica pe care o ascundeau neumele (notele) medievale reprezenta partea cântata a ceremoniilor religioase ortodoxe si catolice. În perioada timpurie a evului mediu ea consta dintr-o unica si firava linie melodica, adica o monodie (o singura voce, un cânt religios), destinata intonarii de catre un cântaret sau un grup. Desfasurându-se pe un spatiu melodic (ambitus) restrâns, aceasta cântare putea totusi îmbraca forme diferite, de la psalmodia ce repeta un singur sunet, intercalând pe alocuri scurte formule melodice,pâna la cântul propriu-zis, bogat în melisme. Cântarile liturgice ortodoxe au fost organizate în secolul al VIII-lea de Ioan Damaschinul într-o carte numita octoih. Cele mai vechi cânturi care s-au pastrat dateaza din secolul al IX-lea. Cântarile liturgice catolice au capatat denumirea de gregoriene dupa papa Grigore I, despre care se crede ca le-a unificat si codificat în jurul anului 600. Cele mai vechi cânturi gregoriene care s-au pastrat dateaza din secolul al X-lea.

Cântul este expresia atotputerniciei ideologiei crestine în evul mediu, când autoritatea bisericii era temuta nu numai de multimea credinciosilor, dar si de regi si împarati. Era unul din mijloacele cele mai eficace prin care biserica se mentinea stapâna pe sufletul multimilor. Viata poate fi îngradita, ea nu poate fi însa împiedicata sa se manifeste conform cerintelor ei firesti. Intimidati si speriati de viziunile apocaliptice cu care biserica îi ameninta, oamenii nu refuzau atunci când scapau de sub sfânta tutela, desfatarea prilejuita de cântecele lumesti mai putin severe, frematatoare si generoase. Nu putem reconstitui creatia folclorica a acestori vremuri, dreptul la notare fiind rezervat doar cântului si priceperea scrierii neumelor nevând-o decât monahii, dar existenta unei bogate si variate muzici populare este mai presus de orce îndoiala. Antipod al cântarii religioase, ea nemultumea puterea religioasa si aceasta nemultumire lua violente atunci când ecoul cântecelor pline de viata ale multimii razbatea pâna in biserica, amenintând integritatea muzicii viguros codificata.

În vestul Europei, Carol cel Mare, spirit evlavios, s-a straduit sa ajute biserica sa-si mentina nestirbita puterea, chemând la o hotarâta eliminare a tot ce altera puritatea cântarii liturgice. „Revertimini vos ad notem sancti Gregorii, quia manifeste corrupisti cantum” (Voi care stricati cântarile, respectati notarea sfântului Grigore); poruncea el într-o fraza ramasa celebra. Modul de a nota muzica este acum mai exact si evolueaza treptat în vestul Europei în directia scrierii actuale, ceea ce permite o deslusire destul de fidela a textelor ajunse pâna la noi. Se încheaga portativul nostru modern pe care iau loc, la început sub forma unor mici patrate negre, iar cu vremea rotunjindu-se, notele semnificând inaltimi si durate diferite, asa cum le vedem astazi insemnate în partituri. Un calugar benedictin, Guido d’Arezzo (991/992-dupa 1033), a jucat un rol de seama în cristalizarea acestui sistem de notatie. În estul Europei autoritatea religioasa ortodoxa nu a incurajat noul sistem de notatie (neumele continua sa fie utilizate astazi, în paralel cu notatia moderna). Din acelasi motiv polifonia nu a fost adoptata în serviciul religios ortodox.
Polifonie

Muzica medievala polifonica s-a dezvoltat exclusiv în vestul Europei. Ea a avut doua forme de manifestare. Dat fiind faptul ca exista o intensa viata religioasa muzica medievala polifonica, desi s-a dezvoltat din muzica populara, a îmbracat formele superioare ale muzicii sacre în cadrul Bisericii romano-catolice.

Dintre numeroasele influente exercitate de muzica populara asupra coralului gregorian, deosebit de rodnica s-a dovedit cea a cântarii pe mai multe voci. Ciocnirea cu aceasta modalitate de a cânta trebuie sa fi stimulat instinctul muzical al calugarilor cu o sensibilitate mai dezvoltata pentru frumos. Atrasi de bogatia expresiva a cântului pe mai multe voci, ei si-au propus sa transplanteze si în domeniul liturgic procedeele observate în practica populara. Straduindu-se a depasi monotonia,ei au tins sa largeasca tiparele traditionale ale cântarii pe o singura voce.

Asadar, inviolabila psalmodie în unison a coralului gregorian vede la un moment dat alaturându-i-se o a doua voce care evolueaza într-un strict paralelism cu ea, la interval de cvarta sau cvinta – asa zisul organum. Vocea de baza se numea cantus firmus, cea suprapusa era vocea organala. În secolele X – XI, melodia ce se suprapunea peste cantus firmus capata din ce în ce mai mult independenta, executa miscari contrastante în raport cu directia vocii fundamentale iar adesea desfasoara gratioase vocalize în jurul sunetelor taraganat expuse ale acesteia. Discantus se va numi aceasta melodie înflorita pe trunchiul stravechii si severei psalmodii gregoriene care, din cantus firmus a devenit tenor (adica melodia tinuta în registrul grav).

„Cântarea bisericeasca începe astfel sa-si deschida alte perspective, muzica începe sa sune din ce în ce mai ingenios, mai bogat , facând din ceremonia liturgica nu numai un prilej de reculegere, dar si unul de desfatare artistica. Convinsa ca o comunicare cu divinitatea nu este posibila decât în atmosfera creata de cîntecele prescrise de Antifonarul papei, biserica avea motive mai mult decât îndestulatoare sa se indigneze. De aici, anatemele pe care diferitele concilii ecleziastice le aruncau aspra acestor fenomene de înnoire si laicizare, încercând sa stavileasca evolutia, sa readuca muzica bisericeasca pe fagasul cuminte al gregorianului. Era însa în zadar, oricât ar fi de amenintatoare, anatemele nu puteau opri torentul impetuos a carui înaintare era alimentata de o profunda necesitate launtrica. Muzica tinuta vreme lunga în catusele monodiei, îsi vedea lanturile cedând si, pe masura eliberarii, dadea la iveala noi uimitoare posibilitati de expresie. Erau zorii polifoniei, primele scânteieri ale acestei splendide lumi sonore care avea sa se cristalizeze prin dezvoltarea si perfectionarea cântarii pe mai multe voci. Extrem de importanta, aceasta rascruce dintre cele doua milenii, acum se pun bazele unei noi dimensiuni a gîndirii muzicale aceea în virtutea careia muzica poate fi conceputa, redata si perceputa pe câteva planuri concomitent”.