Experienţele multiple din secolul al XX-lea ne dovedesc faptul că atunci când compozitorul se ambiţionează să ducă discursul muzical în zone spirituale greu accesibile, uneori chiar imposibil de atins şi cu un limbaj care sfidează orice organizare, rezultatul este caduc, lucrarea se cântă în primă şi ultimă audiţie. Numai muzica pe care o vor recepta oamenii are sorţi de supravieţuire, în timp ce muzica scrisă fără a se ţine seamă de receptori, ca şi cea care se oferă cu prea multă uşurinţă, va rămâne fenomen de arhivă.

În a doua jumătate a veacului al XX-lea au avut loc încercări spectaculoase de înnoire a artei sonore, afirmate în ultimele două decenii concomitent cu orientarea postmodernă. În acest secol, limbajul muzical a cunoscut declinul tonalităţii şi al tuturor canoanelor arhitectonice legate de acest principiu, încât, uneori, părea că domină o muzică strict formală, al cărei interes constă doar în modalităţile de combinare a structurilor. În locul unei muzici a mimesis-ului şi a poesis-ului s-a încercat impunerea muzicii tehne-ului, eşafodajul sonor fiind direcţionat uneori doar de formule matematice. S-a încercat chiar înlocuirea materialului sonor prin înglobarea în limbajul muzical a zgomotelor, mergându-se până la eliminarea tradiţionalului sunet muzical.

Limbajul muzical contemporan nu trebuie judecat în mod unilateral, ci ca o modalitate de exprimare în care mijloacelor tradiţionale li se adăugă cele noi. Nici o experienţă în domeniul limbajului muzical nu este de prisos. Orice mijloc menit a contribui la conturarea mai clară a imaginilor artistice este binevenit, cu condiţia de a nu fi adoptat unilateral sau exclusiv. Şi să nu se răpească acestei arte cheia cu care deschide porţile recepetării – frumuseţea sonoră – şi să nu se nesocotească funcţia ei de a reda dinamismul gândirii şi al vieţii afective şi comuniunea cu divinitatea.

Foarte actuală rămâne cunoscuta afirmaţie a lui Mozart: “Cum pasiunile, care sunt violente sau nu, nu trebuie exprimate niciodată până la dezgust, muzica, chiar în situaţia cea mai teribilă, nu trebuie niciodată să ofenseze urechea, ci să o încânte, şi, în fine, să rămână mereu muzică.” Oricât de departe s-ar avânta omul pe aripile minţii, el nu trebuie să uite de căldura inimii, de suflul viu al vieţii, de miracolul credinţei şi de faptul că muzica este o hrană spirituală, ce trezeşte în om dorinţa de perfecţiune prin inepuizabila ei forţă de spiritualizare a omului.