În acest secol au avut loc mari înnoiri în limbajul si arhitectonica muzicala. Pâna în anul 1950 s-au încercat diverse solutii de înlocuire a limbajului tonal traditional, socotit de unii drept caduc. Ducând la apogeu romantismul, Wagner a declansat si criza romantismului, concomitent cu procesul de dizolvare a tonalitatii. Acest proces a marcat saturatia mijloacelor de exprimare ale romantismului, si, implicit, cautarea unui nou limbaj. Întrucât muzica romantica s-a sprijinit pe redari ale starilor individuale si exprimarea particularului, în desfasurarea muzicala a rezultat o farâmitare a expresiei si o atenuare a efectelor contrastelor prin însasi multiplicarea si ascutirea lor.